Era soare, pasii nostri se indreptau agale fara directie, in aer plutea o usoara tacere, era o tacere placuta, smteam ca daca vorbesc o profanez, insa era ceva in felul sau de a se misca,ce ma facea sa vorbesc in continuare, desi gura mea vorbea fara incetare, mintea mea era undeva in indepartare, admirand, contempland zarea , imprejurimile, frumusetea acestor clipe de tinerete inocenta, o armonie coplesitoare se manifesta in sufletul meu, insa gura mea nu putea scoate decat un simplu "off ce ma plictisesc".
Nu simteam nevoia sa ma grabesc, sa fac ceva, imi doream doar sa savurez acele clipe pretioase, erau pretioase pentru ca le petreceam alaturi de un necunoscut, cunoscut! E ceva comun si totusi nu!
Imi doream sa'i transmit sentimentele mele, insa el era plictisit, de el, de situatie, de aparenta mea plictiseala, ma amuza incercarea sa de a salva un moment deja pierdut, pentru mine totul era firesc, continuu, fara ruptura, eram nemaipomenit de fericita, recunosc, putin dezamagita de nestiinta lui in a trai un moment fara cuvinte, dar era in regula, nu ma asteptam sa fie diferit .
Imi placea sa aud o voce noua, o voce sincera, insa acea voce scotea sunete nevrute de ea, simteam asta, era ciudat, ce intamplare, simteam ca amandoi vroiam sa zicem lucruri diferite, dar continuam asupra unor banalitati, deoarece lumina zilei, zgomotul si agitatia citadina ne indepartau de la lucrurile cu adevarat importante, mai profunde, mai sincere.
Si realitatea dintre noi aparea timida, rusinoasa, stangace, abia, abia schita o miscare, se impiedica, se impotmolea, cauta idei, solutii, poate , poate va decurge mai dezghetata, mai apropiata, mai indrazneata, diferita de precedenta.
Si timpul se scurgea , usor, usor, tacerea comuna avea sa ia sfarsit, transformandu-se in doua taceri separate, simteam tacerea necunoscutului meu, era dezamagita, a mea era calma si dorea din partea celeilalte similaritate, insa nu era cu putinta, o umbra de tristete trecea peste a mea, nu era sigura ce sa simta, sa fie pur si simplu ea fericita?! Nu putea, era afectata de cealalta tacere, acea dezamagire o intrista...
Era tarziu, se lasa prada tacerii necunoscutului . Imi era frica acum, imi era teama sa nu mai reintalnesc acea tacere, acea incertitudine, acea plictiseala, acea timida realitate...
Aceasta intamplare o simteam precum un fluture, in palma : frumos, prezent, delicat si gata oricand sa zboare , venise vremea cand trebuia sa las universul sa decida, sa'mi redea linistea si libertatea, eram obosita de atatea ganduri, de atatea taceri neimpartasite, vroiam sa dispar incet, nu mai incercam sa imi recunosc chipul !
Nu simteam nevoia sa ma grabesc, sa fac ceva, imi doream doar sa savurez acele clipe pretioase, erau pretioase pentru ca le petreceam alaturi de un necunoscut, cunoscut! E ceva comun si totusi nu!
Imi doream sa'i transmit sentimentele mele, insa el era plictisit, de el, de situatie, de aparenta mea plictiseala, ma amuza incercarea sa de a salva un moment deja pierdut, pentru mine totul era firesc, continuu, fara ruptura, eram nemaipomenit de fericita, recunosc, putin dezamagita de nestiinta lui in a trai un moment fara cuvinte, dar era in regula, nu ma asteptam sa fie diferit .
Imi placea sa aud o voce noua, o voce sincera, insa acea voce scotea sunete nevrute de ea, simteam asta, era ciudat, ce intamplare, simteam ca amandoi vroiam sa zicem lucruri diferite, dar continuam asupra unor banalitati, deoarece lumina zilei, zgomotul si agitatia citadina ne indepartau de la lucrurile cu adevarat importante, mai profunde, mai sincere.
Si realitatea dintre noi aparea timida, rusinoasa, stangace, abia, abia schita o miscare, se impiedica, se impotmolea, cauta idei, solutii, poate , poate va decurge mai dezghetata, mai apropiata, mai indrazneata, diferita de precedenta.
Si timpul se scurgea , usor, usor, tacerea comuna avea sa ia sfarsit, transformandu-se in doua taceri separate, simteam tacerea necunoscutului meu, era dezamagita, a mea era calma si dorea din partea celeilalte similaritate, insa nu era cu putinta, o umbra de tristete trecea peste a mea, nu era sigura ce sa simta, sa fie pur si simplu ea fericita?! Nu putea, era afectata de cealalta tacere, acea dezamagire o intrista...
Era tarziu, se lasa prada tacerii necunoscutului . Imi era frica acum, imi era teama sa nu mai reintalnesc acea tacere, acea incertitudine, acea plictiseala, acea timida realitate...
Aceasta intamplare o simteam precum un fluture, in palma : frumos, prezent, delicat si gata oricand sa zboare , venise vremea cand trebuia sa las universul sa decida, sa'mi redea linistea si libertatea, eram obosita de atatea ganduri, de atatea taceri neimpartasite, vroiam sa dispar incet, nu mai incercam sa imi recunosc chipul !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu