Aveam impresia ca totul este banal, poate asa si era, dar ma simteam zdrobita de aceasta inutilitate a timpului, a prezentului , era uimitor cat de repede treceam de la o stare la alta , ma simteam captiva in mine, nu exista iesire, ma inecam in existenta unei lumi inventate de mine , imi pierdeam controlul intr'o lume inventata de altii, incercam sa apartin uneia, dar ceva nu ma lasa, tot timpul ma simteam prizoniera timpului, imi era greu sa respir libertatea vietii, din ce in ce mai greu.
Ma simteam pierduta in ceva fara inceput, fara sfarsit, in ceva infinit de previzibil si de apasator, fara sunet, fara culoare doar o presiune inutila, o groaza de intrebari fara raspuns , intunecimea imi aluneca prin spirit, o parte din mine era schimbata pentru totdeuna, aveam dorinte din ce in ce mai "normale", dar cu cat mi le doream mai mult, ele se indepartau si deveneau doar niste iluzii, niste fantome ce apartineau fiintei mele , eul meu se simtea ca o umbra, inconjurata de lumina , ca sa existe, o cauta, dar nu devenea niciodata lumina insusi, eram doar o copie a unor realitati deja intamplate, eram indepartata de placere, de durere, eram o fiinta fara sfarsit, o fiinta ce vroiia sa'si depaseasca conditia de copie, devenind o realitate stiuta de celelalte copii...
Imaginile viitorului meu erau atinse de stropii trecutului, ma ascundeam dupa un zid invizibil de bunanate, fericire si dragoste , le dadeam altora din aparenta mea, nu vroiam sa o cunoasca pe adevarata EU, nici eu nu ma cunosteam prea bine, nici nu incercam sa las pe cineva sa ma cunoasca, vroiam sa formez jumatatea necunoscuta din mine intr'o flacara fara caldura, doar lumina, sa o poti atinge, fara sa o simti, sa fiu eu, dar ceilalti sa nu ma poata vedea pe mine, sa fiu o enigma, insusi intrebarea fara raspuns , sa le pot da tuturor, ce isi doresc, dar nimeni sa nu'mi poata da mie ceva.
Vocile trecutului ma bantuiau, strigatul prezentului ma sfasia, tacerea viitorului ma nelinistea, ma simteam sfarsita pe dinauntru, torturata de mine insumi, de povara ce o purtam de cand ma stiam, de imposibiliatea si singuratatea, de tristete si mahnire, de incercarea mea la nesfarsit de a zambi si de arata ca defapt nu'mi pasa, dar imi pasa, ooh Doamne si inca cat, cand nu poti fi tu din cauza greselilor altora, cand trebuie sa te rezumi la putin, cand trebuie sa gasesti scuze inutile pentru stupida ta parte de dincolo de zid, pentru nesfarsitele incercari de a ramane impartit in doua, de a trai in doua lumi, fara ca membrii ei sa stie de existenta celorlate, tu sa fii cel care suporta suferintele si chinurile amandurora, tu sa stii totul despre ele si ele nimic despre tine, tu sa fii doar un suflet pribeag in doua lumi fara sens , un trecator bun si milostiv, ce se indura de altii , daruindule dragoste prin falsitate, minciuna si tradare, pentru ca nu te lasa ceva din tine sa te arati reala, singura ta dorinta este sa existe inca un suflet ca tine, care sa te cunoasca fara sa te intrebe ceva, fara sa iti cunoasca timpul, sa fie o fiinta rupta din tine, o jumatate lumina, o parte care vede umbra din tine si te accepta pentru ce esti TU, nu pentru ce e in jurul tau, stiu e imposibil, de aceea sunt pierduta pentru ca mereu visez la imposibilitati.
Urasc sa'i fac pe altii sa se simta fericiti ,prin stupidittatea mea...
Uneori urasc ceea ce sunt, ce am fost si ce am devenit, nu reusesc sa ma descotorosesc de demonii astia care ma inconjoara tot timpul, ma simt imposibil de dramatic, imi este atat de greu sa ma ridic si sa zambesc si sa pretind ca nu am nimic, desi simt ca durerea mea ma sfasie in acelasi timp ma simt atasata de ea, prietena, o simt apropiata, face parte din mine si din existenta mea , ea ma ajuta cel mai mult sa traiesc viu, sa fiu EU, durerea e placuta daca stii sa o simti, te gandesti la ea, cat de intensa e, incat iti provoaca placere, dependenta, dorinta de creatie, de eliberare, de puritate, de golire a intregii fiinte de uman, de realitate exterioara far sens ,de cugetare interioara pasnica, neintrerupta, de dragoste pentru tine, pentru sufletul tau, pentru existenta ta...
Ma simteam pierduta in ceva fara inceput, fara sfarsit, in ceva infinit de previzibil si de apasator, fara sunet, fara culoare doar o presiune inutila, o groaza de intrebari fara raspuns , intunecimea imi aluneca prin spirit, o parte din mine era schimbata pentru totdeuna, aveam dorinte din ce in ce mai "normale", dar cu cat mi le doream mai mult, ele se indepartau si deveneau doar niste iluzii, niste fantome ce apartineau fiintei mele , eul meu se simtea ca o umbra, inconjurata de lumina , ca sa existe, o cauta, dar nu devenea niciodata lumina insusi, eram doar o copie a unor realitati deja intamplate, eram indepartata de placere, de durere, eram o fiinta fara sfarsit, o fiinta ce vroiia sa'si depaseasca conditia de copie, devenind o realitate stiuta de celelalte copii...
Imaginile viitorului meu erau atinse de stropii trecutului, ma ascundeam dupa un zid invizibil de bunanate, fericire si dragoste , le dadeam altora din aparenta mea, nu vroiam sa o cunoasca pe adevarata EU, nici eu nu ma cunosteam prea bine, nici nu incercam sa las pe cineva sa ma cunoasca, vroiam sa formez jumatatea necunoscuta din mine intr'o flacara fara caldura, doar lumina, sa o poti atinge, fara sa o simti, sa fiu eu, dar ceilalti sa nu ma poata vedea pe mine, sa fiu o enigma, insusi intrebarea fara raspuns , sa le pot da tuturor, ce isi doresc, dar nimeni sa nu'mi poata da mie ceva.
Vocile trecutului ma bantuiau, strigatul prezentului ma sfasia, tacerea viitorului ma nelinistea, ma simteam sfarsita pe dinauntru, torturata de mine insumi, de povara ce o purtam de cand ma stiam, de imposibiliatea si singuratatea, de tristete si mahnire, de incercarea mea la nesfarsit de a zambi si de arata ca defapt nu'mi pasa, dar imi pasa, ooh Doamne si inca cat, cand nu poti fi tu din cauza greselilor altora, cand trebuie sa te rezumi la putin, cand trebuie sa gasesti scuze inutile pentru stupida ta parte de dincolo de zid, pentru nesfarsitele incercari de a ramane impartit in doua, de a trai in doua lumi, fara ca membrii ei sa stie de existenta celorlate, tu sa fii cel care suporta suferintele si chinurile amandurora, tu sa stii totul despre ele si ele nimic despre tine, tu sa fii doar un suflet pribeag in doua lumi fara sens , un trecator bun si milostiv, ce se indura de altii , daruindule dragoste prin falsitate, minciuna si tradare, pentru ca nu te lasa ceva din tine sa te arati reala, singura ta dorinta este sa existe inca un suflet ca tine, care sa te cunoasca fara sa te intrebe ceva, fara sa iti cunoasca timpul, sa fie o fiinta rupta din tine, o jumatate lumina, o parte care vede umbra din tine si te accepta pentru ce esti TU, nu pentru ce e in jurul tau, stiu e imposibil, de aceea sunt pierduta pentru ca mereu visez la imposibilitati.
Urasc sa'i fac pe altii sa se simta fericiti ,prin stupidittatea mea...
Uneori urasc ceea ce sunt, ce am fost si ce am devenit, nu reusesc sa ma descotorosesc de demonii astia care ma inconjoara tot timpul, ma simt imposibil de dramatic, imi este atat de greu sa ma ridic si sa zambesc si sa pretind ca nu am nimic, desi simt ca durerea mea ma sfasie in acelasi timp ma simt atasata de ea, prietena, o simt apropiata, face parte din mine si din existenta mea , ea ma ajuta cel mai mult sa traiesc viu, sa fiu EU, durerea e placuta daca stii sa o simti, te gandesti la ea, cat de intensa e, incat iti provoaca placere, dependenta, dorinta de creatie, de eliberare, de puritate, de golire a intregii fiinte de uman, de realitate exterioara far sens ,de cugetare interioara pasnica, neintrerupta, de dragoste pentru tine, pentru sufletul tau, pentru existenta ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu